Motorsportul i-a intrat în sânge lui Mircea Bucur în 1977, când a debutat în la prima cursă pe un Fiat 850 Sport pe care l-a cumpărat din banii de la nuntă. Cu numeroase prezențe în țară, cu participări alături de lotul național în străinătate și cu multiple titluri naționale de-a lungul carierei, Bucur este unul dintre cei mai rapizi piloți pe care i-a avut Sibiul.
Sunteți unul dintre cei mai titrați și cunoscuți piloți sibieni din perioada anilor 80-90. Cum a început cariera în motorsport și cum a evoluat ea de-a lungul anilor?
Mircea Bucur: Cariera mea a început datorită cumnatului meu, Corneliu Simeanu, care m-a convins să particip la prima mea cursă. Acestuia îi plăcea foarte mult motorsportul și mai apoi mi-a fost copilot. Tatăl meu a fost unul dintre primii șoferi profesioniști ai Sibiului, în 43-44, fiind parte a școlii de șoferi și având astfel tangențe cu automobilismul. În 1977 am plecat la primul raliu cu un Fiat 850 Sport, cumpărat cu banii de la nuntă, una dintre puținele mașini „adevărate” din competiție, cu carburator dublu corp. A fost o cursă în Mărginimea Sibiului, unde am participat și noi, pe lângă nume importante din acea perioadă, terminând foarte bine, pe locul trei la general. Aici mi-a intrat sportul în sânge!
Apoi, împreună cu un prieten și fost coleg de liceu, Olteanu, am făcut în 1978 echipa sibienilor la raliu, IPA Sibiu, eu fiind inginer și el matematician la Institutul de Proiectări al IPA Sibiu. În momentul în care am început să avem rezultate, ceilalți din țară s-au speriat: când la un Raliu al României a apărut IPA Sibiu, unul dintre echipajele noastre, cu Mircea Moldovan pilot, a ajuns între primele locuri în clasament. De-a lungul anilor am concurat cu Fiat-ul 850 Sport cu care am debutat, apoi Dacia 1300 de grupa N și Dacia Sport, care la un moment dat a avut un motor de Renault 16TX (un fel de motor de Renault 5). Am fost prezent cu lotul național de 23 de ori în afara țării: de 3-4 ori în Bulgaria, la Nisipurile de Aur, în Rusia, la Raliul Zăpezii, în Turcia, Cehoslovacia sau Iugoslavia.
În 1992 am concurat pentru ultima dată, la Raliul Avram Iancu de la Alba Iulia. Eram pe primul loc înainte de ultima probă, în luptă directă cu Heinz Goellner: el pilota un Golf GTI, eu Dacia Sport. Fiind un raliu mixt, el mă bătea pe asfalt cu 5-6 secunde, iar eu îl băteam pe probele de macadam cu câte 10-15 secunde. Pe ultima probă, aprinderea electronică a mașinii s-a stricat, cu doar 3 kilometri până la sosire. Am încercat cu Radu Bădilă, copilotul, să împingem mașina, dar nu am reușit și am abandonat. Din acel moment am spus că pe Dacie nu mai concurez niciodată și m-am lăsat de pilotaj. Momentan nu mă gândesc să revin. Visez la asta.
În 1988 ați reușit titlul de campion național – cât de dificilă și strânsă a fost lupta din acel an, în care titlul s-a decis la ultima cursă a sezonului?
Mircea Bucur: Întotdeauna mi-a plăcut raliul și am mers din pură plăcere, fără calcule sau strategii. În 87 eram aproape campion și trebuia doar să termin raliul de la Baia Mare, dar am lovit un cap de pod și am încheiat sezonul vice campion. În acea perioadă am părăsit echipa IPA Sibiu din cauza unor opinii diferite cu conducerea, fiind chemat la IATSA Pitești. Am plecat alături de un coleg de echipă, Costineanu, amândoi reușind să devenim campioni cu echipa, obținând titlul la piloți și titlul de campion balcanic. De-a lungul carierei mele, am fost întotdeauna un om de echipă și niciodată nu am crezut că individualitățile sunt deasupra celorlalți.
Ne amintim de un moment amuzant, în 1988, când în lupta pentru titlu ați pierdut capota Daciei cu care concurați. Ce s-a întamplat atunci?
Mircea Bucur: Copilotul meu „Dixon”, Alexandru Moldovan, un mecanic pasionat de mașini și de tot felul de modificări și invenții, a făcut o capotă „unită” cu aripile față. Era un corp comun, pentru a putea, din punct de vedere tehnic, să schimbăm foarte rapid suspensia, deoarece aceasta era bazată pe un sistem reglabil care se putea schimba foarte repede, inclusiv de la varianta de asfalt la cea de macadam.
Pe o probă specială la Raliul Castanilor, la Baia Mare, din cauza trepidațiilor, cele două siguranțe de la nivelul capotei s-au desfăcut și capota a sărit în fața mașinii. Am lovit-o și târât-o pe sub mașină câțiva metri, apoi am trecut peste ea și am continuat. Chiar și așa, am încheiat pe locul 1 la clasa, iar capota a fost recuperată de către cineva, care ne-a adus-o înapoi. Norocul nostru a fost ca proiectoarele, scumpe și valoroase, care erau atașate de capotă, nu au pățit nimic.
Ați concurat mai mulți ani în Raliul Sibiului – cum erau probele sibiene în acea perioadă și care vă era cel mai pe plac?
Mircea Bucur: Șanta era frumoasă! Fiind o pantă destul de mare la vale, mulți îmi spuneau că pe Șanta în coborâre, când veneam eu în regim de cursă, apărea spatele înaintea feței mașinii, din cauza derapajelor. Într-un raliu al României am avut cel mai bun timp pe coborârea de pe Șanta, care nu a mai fost egalat de piloții din acele vremuri. Mai era o probă deosebită, Cheile Cibinului – Gâtul Berbecului: startul se dădea lângă Gura Râului, la coada lacului, și se ajungea în Sadu – 42 de kilometri, o probă grea, lungă și dificilă.
Mai era și proba mea de casă, pe Valea Strâmbului, situată pe o vale între Rășinari și Curmătură, o specială de excepție, cu întoarceri, trei treceri prin râu și multe viraje interesante. Îmi aduc aminte și de proba dintre Râu Sadului și Sadu, cu drumul lat, pe care puteai să mergi de-a latul foarte frumos și tare. Altă probă care-mi vine în minte este coborârea dintre Poiana Sibiului și Miercurea Sibiului, din nou lată și de viteză. Acolo am avut un moment, când din cauza vitezei, am luat-o pe arătură și prin șanț, dar am avut noroc să nu lovesc nimic și am continuat mai departe.
Care este cea mai frumoasă amintire de pe probele Raliului Sibiului?
Mircea Bucur: Îmi amintesc de o coborâre pe Șanta, într-un an în care văcarul din Rășinari nu a fost anunțat de către primărie că este raliu. Ne-am întâlnit cu ciurda pe Șanta și deoarece aveam viteză, am intrat prin șanț pentru a evita vacile, reușind totuși să continuăm. Am ajuns în sosire cu un corn în parbriz – săraca vacă a rămas fără corn.
Mai am o amintire de la un raliu din Cehoslovacia, la Poprad Tatra Rally. În fața mea la start era Ștefan Vasile, iar pe un viraj cineva, probabil Ștefan, a scos un bolovan foarte mare pe trasă. Am intrat în acel viraj de viteză și bolovanul mi-a retezat pivotul, am ajuns pe plafon cu mașina nou-nouță, după ce cu o săptămână înainte am scos-o din uzină. Nu era nici vopsită, era doar neagră, fără dungi trase pe ea. În dreapta, dacă te uitai, era o prăpastie, iar norocul a fost că am rămas pe drum, după ce ne-am dus vreo 100 de metri pe acoperiș. Eu am coborât din mașină repede, dar Corneliu, cumnatul și copilotul meu, nu se putea da jos din centuri. Am intrat înapoi în mașină, i-am deschis eu centura, iar acesta a căzut în cap, sclindindu-și gâtul.
Ce părere aveți de programul propus de organizatori în acest an? Ce alte drumuri credeți că pot fi incluse în anii viitori?
Mircea Bucur: Băieții au lucrat foarte mult și au dat totul de câteva săptămâni pentru ca evenimentul să fie un succes. Nu mai au casă, nu mai au masă, vor să fie ceva deosebit și sunt sigur că o să fie așa deoarece echipa s-a implicat foarte mult cu sufletul. Sunt multe drumuri în județ despre care nici nu se știe și care ar putea fi incluse în raliu. Pe vremuri, se spunea că în România se poate face un raliu identic cu Acropolis, cu drumuri de macadam grele, cu piatră.
