Raliul Sibiului s-a consacrat ca legendă, pe macadam, iar revenirea la acesta, în 2020, reprezintă o adevărată provocare! Am stat de vorbă cu unul dintre copiloții perioadei de glorie a Sibiului în Campionatul Național de Raliuri. Septimiu Popa ne-a povestit cât de importantă este simbioza la care ajung pilotul, copilotul și mașina, pentru a atinge performanța. Ne-a dezvăluit cum trecea de la agonie la extaz, pe Șanta, ce a însemnat titlul de campioni cu echipa, în 1989, și ce anume a contat în obținerea acelui rezultat.”
Sunteți unul dintre membrii emblematici ai familiei motorsportului sibian, campion cu echipa IPA, în 1989, vicecampion la general, alături de Puiu Botezan. Povestiți-ne cum a fost acel an de glorie?
Septimiu Popa: ”La începutul acelui an eram cotați cu șanse mici de a urca pe podium, nu de a câștiga campionatul! Din echipă plecaseră câteva ”vârfuri, așa că erau mulți care nu ne vedeau într-o lumină roz. Ne-am completat echipa cu două echipaje, cu are fusesem colegi în lotul național de raliuri și am pornit ”la luptă” cu multă ambiție și determinare. La sfârșitul anului 1988 am fost numit șef al secției „raliuri” din A.S. IPAS, având și rol de ”căpitan jucător”. Succesul s-a bazat atât pe valoarea tuturor echipajelor: în ordinea clasamentului general din 1989: Botezan-Popa; Nireșteanu-Nireștean, Mateescu-Moțoc, Milu-Bădila, Foldes-Secelean- cât și pe coeziunea echipei, pe utilizarea la maxim a posibilităților oferite de IPAS (în calitate de producator de suspensii auto) cât și pe o organizare deosebită. La acest ultim capitol aș menționa accent pe fiabilitate, service rapid și eficient, dar și faptul că fiecare membru își cunoștea cu precizie atribuțiile. Spre exemplu, la Raliul Dunării Dacia 1989 , cele trei echipe de service au fost prezente la sosirea a 28 din cele 32 de probe speciale, contribuind inclusiv psihologic la motivarea echipajelor. La finalul anului competițional, titlul de Campioni pe Echipe obtinut, a fost, întradevăr excepțional, pentru că reușisem să învingem DACIA, OLTCIT și IATSA-producătorul Daciei Sport, echipe care aveau posibilități materiale și de know-how mult superioare nouă. Pentru echipajul nostru, Botezan-Popa, acesta a fost dublat de câștigarea Raliului Dunarii Dacia 1989 -clasamentul de campionat national- de titlul de vicecampioni naționali în clasamentul general al anului și, mai ales, în obținerea titlului de ”Maestru al Sportului la Automobilism”. Cred că principalul promotor al perioadei, în Sibiu, a fost directorul IPAS- Ioan Simion. Fără el nu am fi putut vorbi azi de multiplele titluri de campioni obținute în raliuri, karting, dirt-track, de membrii AS IPAS sau de aducerea Raliului Dunării la Sibiu.”
Raliul Sibiului a însemnat și consacrat ca un raliu de macadam. Cum erau probele de la Sibiu pe atunci?
Septimiu Popa: ”Principala calitate a probelor de macadam de la Sibiu era selectivitate. Aici se vedea „mâna” pilotului și calitatea echipajului. Existau și zone cu macadam foarte bun, ce îți permiteau să mergi cu 120-130Km/h, dar erau și zone mai casante.”
Ce probă v-a impresionat, pe atunci cel mai mult, de la Sibiu? Și de ce?
Septimiu Popa: ”M-a impresionat plăcut o comparație citită de curând, între Șanta și Col de Turini. Da, pentru mine Șanta și Gâtul Berbecului -varianta lungă- sunt cele mai grozave probe, atât din România, cât și din țările în care am mai concurat. Ca să excelezi la Sibiu trebuia să iubești macadamul, să îți placă să îți înfrunți puterile cu imprevizibilitatea lui, cu schimbarea permanentă a condițiilor de aderență.”
Povestiți-ne o întâmplare amuzantă trăită pe proba de la Șanta…
Septimiu Popa: ”Pe Șanta am trăit și agonie și extaz: Agonie, când am fost prinși la jumătatea probei de un Trabant! Probabil mulți o să facă ochii mari, dar asta era situația: Dacia de grupa A, omologată pentru competiții internaționale, avea peste 1000Kg, dezvoltând undeva la 75CP, fiind „încălțată cu cauciucuri românesti ”de stradă”, pe jante de oțel. Polizorul-cum îi spuneam Trabantului, avea 68CP la 550Kg, cu Pirelli P7 Corsa, jante aliaj, etc. Începe să devină explicabil, nu?!? Apoi a fost extaz. În 1984 ne băteam pentru titlul la grupa N cu un brașovean -„Jiga” Foldes. Luam startul imediat dupa el, pe la 3 dimineața, pe ultima proba a raliului, evident Șanta. Undeva în dreptul stațiunii Șanta i-am vazut în depărtare stopurile și instantaneu am intrat în modul ”taur întârâtat. Simbioza la care ajung pilotul, copilotul și mașina e extraordinară și te împinge la o performanță la care poate nu sperai. În puțin timp am ajuns la 50-60m în spatele lui, aveam senzația că proiectoarele noastre îi fac o radiografie și a început o urmărire cum nu am mai trăit. Jiga a intrat și el într-un mod de performanță maximă, care i-a confirmat clasa și am parcurs astfel a doua jumătate a probei, jumătatea de mare viteză, într-un ritm infernal, dar fără să reușim să ne apropiem la mai mult de 30 de metri de el. După ani, am devenit buni prieteni și ne-a confirmat că și pentru el, aceea a fost cea mai grozavă probă. Am obținut atunci al 2-lea sau al 3-lea timp pe probă, cu mașina de grupa N!”
Ce însemna pe atunci să ai material bun de concurs, care erau cele mai mari provocări de la competiții?
Septimiu Popa: ”Tot ce însemna material de concurs era o provocare majoră, o lipsă majoră fiind și know-how-ul. Glumind, aș spune că, nu o să vă vină să credeți, dar pe atunci nu se inventase internetul. Am citit zeci de cărți, dar toate tratau cum să construiești o mașina care să consume cât mai puțin, care să dureze la nesfârșit și să nu uzeze cauciucurile. Lipsa de informație de specialitate era cvasi-totală, iar cei care mai știau câte ceva, țineau de ea cu dinții. Information is power, nu?!? Clubul nostru ne punea la dispoziție ceea ce însemnau piese de serie, dar pentru orice era material specific de concurs trebuia să apelezi la buzunarul propriu, la bunavoința unor prieteni din străinătate sau să ți-l confecționezi singur. Poate de aceea am avut o altă optică față de competitori de ai noștri și am mizat mai mult pe fiabilitate și pe a reuși să punem cât mai eficient pe drum puterea disponibila. După mine, Puiu a reușit să obțină balansul optim între performanță și fiabilitate, în exploatarea mașinii de concurs.”
Care este amintirea cea mai de preț de la Raliul Sibiului?
Septimiu Popa: ”Nu am mai alergat de 30 de ani, amintirile se estompează, dar rămân în memoria vizuală cu fragmente euforice, trăite pe Șanta, pe Gât, pe Râul Sadului.”
Vă e dor de un Raliu pe macadam la bordul unei mașini de concurs?
Septimiu Popa: ”Evident, dar așa cum am alergat în acei ani, doar alături de Puiu.”
Cum ați primit vestea revenirii Raliului Sibiului pe macadam, ca etapă în cadrul Campionatului Național de Raliuri?
Septimiu Popa: ”Cu mare bucurie! Pentru mine macadamul Raliului Sibiului reprezintă RALIUL în forma sa pură.”
Ce sfat aveți să le dați, din experiența dvs., echipajelor care se vor alinia la startul Raliului Sibiului 2020?
Septimiu Popa: ”Sunt toți ”băieți mari, știu ce au de făcut, fără să aibă nevoie de sfaturile mele. Bucurați-vă de acest raliu, aduceți o porție uriașă de plăcere miilor de spectatori care va urmăresc, vă iubesc și vă admiră!”
Un mesaj pentru organizatorii Raliului Sibiului?
Septimiu Popa: ”MULȚUMIRI ! Știu ce eforturi faceți și tenacitatea voastră în readucerea în lumina reflectoarelor a acestei curse e remarcabilă!”
